Creionul, meșterul de casete

În zilele noastre sunt o mulțime de variante audio si video din care poți să alegi ce vrei, pentru că totul este la un click distanță. Cât de mult s-au schimbat toate și cât de repede. Peste noapte, viața noastră obișnuită s-a transformat în istorie. Mai ieri primeam primul walkman însoțit de câteva casete cu povești. A fost un moment de excepție, pentru că mi l-am dorit foarte mult și era greu de găsit. Și acum, ei bine, nu-mi vine să cred ce opțiuni avem!

Cu toate că acum lucrurile s-au schimbat, sunt unele clipe în care simt nevoia să mă întorc la momentele din trecut. Este o senzație extraordinară când scoți un vinil din plic, îl așezi la locul lui și pui acul pe el. În momentul acela scoate un zgomot, ceva care seamănă cu o respirație adâncă și apoi începe. Este ceva care nu se compară cu obișnuitul click. Este un întreg proces, care te duce mai aproape de sunet, o pregătire care te ajută se te conectezi. Îți aduci atenția, toată concentrarea, mintea și sufletul, către sunet, poveste, emoție.

Ca să mă înțelegeți am să vă spun așa: ador Carmina Burana de Carl Orff și pentru că nu o pot asculta live tot timpul, mă delectez cu vinilul, mă face să mă simt mult mai aproape de sentimentul oferit de orchestră.

Adică te pregătești, îți aranjezi scena, te gândești la ceea ce urmează, la ce fel de sentimente vor fi trezite în tine, ce fel de senzații și te lași dus de val în momentul în care muzica începe să se audă în boxă.   

Da, îmi place muzica clasică, în general, dar am așa pe listă câțiva preferați și o cutie plină cu viniluri. Aleg muzica în funcție de ceea ce am nevoie în acele momente. De exemplu Scheherazade a lui Rimsky-Korsakov face parte din lista mea scurtă. Îmi dă o minunată stare de relaxare și de conectare cu ceea ce este în jurul meu.

Dar să nu vă gândiți că este vorba numai despre clasici, nu, bineînțeles că nu. Toate stilurile și genurile muzicale sunt binevenite atunci când este vorba despre viniluri. Am observat că de multe ori este despre sunet, despre o diferență pe care mulți o caută, chiar dacă nu o pot explica. Pentru alții este vorba despre colecție, despre bucăți din artiștii preferați, din istoriile lor, din viețile lor.

Recunosc că am și câteva viniluri semnate de trupele mele preferate, chiar dacă muzica lor îmi curge neîncetat în urechi, este pe telefon, este pe calculator, vreau să ascult o piesă, apoi alta, dar la un anumit punct ajung să-mi doresc să pun un anumit album, să-l ascult și să aud boxele mari cum vibrează.

A fost neapărată nevoie să am Iron Maiden, albumul meu preferat. Parcă este altceva, nu e legat de viteză, de comoditate, de toate aceste lucruri pentru care omenirea a tras foarte mult și pentru care sunt recunoscătoare. Nu, nu vreau să ne întoarcem la lumea de dinainte, dar uneori am nevoie să fie despre moment, despre muzică.

Și nu doar atât, nu este vorba doar despre muzică, mai este vorba și despre povești. Când eram copil ascultam discurile cu povești, cum le spuneam atunci. Așa am făcut prima dată cunoștință cu 1001 de nopți, înainte să știu să citesc, chiar înainte să fiu introdusă în fabuloasa lume a casetelor.

Partea proastă la acele momente era că toată casa se vedea nevoită să asculte poveștile și îmi aduc aminte că pentru adulți era dificil, din simplu motiv că îi relaxa atât de tare încât simțeau nevoia să se retragă la somn, imediat după ce începea să curgă povestea.

Spre norocul lor, casetele au apărut pe piață, cu tot cu dispozitive care să aibă și căști. Și uite așa s-a deschis o nouă lume pentru mine. Am să recunosc că nu prea mai folosesc casete și nici walkmanul, însă le-am păstrat într-o cutie, pentru că uneori simt nevoia să-mi aduc aminte de copilărie, de acel moment în care mă retrăgeam. Cutia aceea păstrează ascunse emoții, momente, care au însemnat mult pentru mine. Nu era doar despre o casetă prăpădită și despre o lume care s-a terminat, nu. Acea cutie este despre altceva, poate că despre simplitatea unor vremuri, poate că despre lejeritatea copilăriei pline de povești. Este o cutie a istoriei.

Au fost casete cu povești pe care le știam pe de rost. Neghiniță a fost una dintre ele. Atunci când se bloca, scoteam creionul ca să repar caseta, însă nu era așa de simplu cum părea. Mai la începuturi aveam un aparat destul de măricel, care a intrat la apă cu trecerea timpului. Am în cutie și un creion vechi, ros la capăt, acel creion care era ustensila unui mic meșter.

Însă toate amintirile au rămas proaspete în mintea și în sufletul meu, de aia tot spun, că uneori nu este vorba despre un simplu lucru, despre o simplă casetă, sau un simplu CD, nu, este mult mai mult, este vorba despre momente care compun existența mea și a multora care au prins acele vremuri. Poate că ajungem să fim nostalgici, lucru care nu mi se pare atât de grav, până la urmă de ce nu? Toate aceste lucruri sunt despre noi, de ce să fie aducerea aminte un păcat?

Îmi amintesc că bunicul meu era uluit de invenția, pe care azi noi o trecem cu vederea, CD-ul. I se părea fascinant, sclipitor, zicea el, motiv pentru care de ziua lui a primit un casetofon, cum spuneam noi pe atunci, deși îmi e teamă că nu este chiar corect. În fine, avea boxele încorporate, da, o altă minunăție tehnică, se puteau asculta casete, CD-uri și radio.

Și iată-l pe el, pe bunicul stând pe fotoliu și ascultând La Boheme de Giacomo Puccini. Mie îmi plăcea să-l bâzâi și să spun acest nume iar și iar, Giacomo, Giacomo. Și râdeam, mereu râdeam. Iar el nu se supăra, așa că ne distram amândoi și așa se face că acele momente nu se vor șterge din minte niciodată.

Și acum îl ascult pe Giacomo sperând să aduc lângă mine acele clipe, pentru că muzica are această forță nemaipomenită.