Află de la Umberto Eco că teza de licență e ca prima iubire

Ori o carte despre care posibil nu ai auzit și ale cărei calități evidente reies chiar din titlu: „Cum se face o teza de licență” de Umberto Eco.

În 1977, cu trei ani înainte ca romanul revoluționar „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco să-l catapulteze spre faimă internațională, ilustrul semiotician (Eco a fost romancier, critic literar, filosof, semiotician și profesor universitar) a publicat un ghid amuzant. Totodată și un nepretențios, dedicat publicului său preferat: profesorii și studenții lor.

Tradusă în 17 limbi (a apărut în engleză în 2015), cartea „Cum să scrii o teză de licență” oferă nu doar sfaturi practice pentru scrierea unei teze de licență – de la alegerea subiectului potrivit, până la luarea de notițe și stăpânirea versiunii finale – ci și lecții semnificative care îi pregătesc pe studenți pentru o viață întreagă în afara…zidurilor sălii de cursuri. „Teza ta este ca prima ta iubire”, meditează Eco. „Va fi greu să o uiți. În cele din urmă va reprezenta prima ta lucrare academică serioasă și riguroasă, iar asta nu e un lucru mic”.

Pentru Eco, filosoful și romancierul jucăuș, cunoscut mai ales pentru lucrările sale despre semiotică, exista un motiv practic pentru a scrie această carte. Până în 1999, fiecare student care trebuia să urmeze echivalentul italian al unei licențe trebuia să prezinte o teză de cercetare originală. Adunarea gândurilor sale despre procesul de elaborare a tezei l-ar fi scutit pe Eco de efortul de a le repeta studenților aceleași sfaturi în fiecare an.

Un proces magic de autorealizare

La urma urmelor, Eco și-a scris manualul de scriere a tezelor de licență înainte de apariția tehnologiei de procesare a textului și a internetului. Există pasaje lungi dedicate „tehnologiilor” pitorești, cum ar fi cărțile de notițe și agendele, strategii atente despre cum să depășești limitele bibliotecii locale.

Dar atracția durabilă a cărții – motivul pentru care ar putea interesa pe cineva a cărui viață nu mai necesită scrierea a nimic mai lung decât un e-mail – are puțin de-a face cu rigorile cerințelor pentru studiile universitare de licență. În schimb, este vorba despre ceea ce reprezintă teza, în registrul adesea amuzant a lui Eco: un proces magic de autorealizare, un fel de interacțiune atentă și curioasă cu lumea,

„Teza ta”, prevestește Eco, „este ca prima ta iubire: va fi greu de uitat”. Prin stăpânirea cerințelor și protocoalelor vechii teze ponosite, demonstrează Eco cu pasiune, devenim echipați pentru o lume din afara noastră – o lume a ideilor, filosofiilor și dezbaterilor.

Cariera lui Eco a fost definită de dorința de a împărtăși preocupările rarefiate ale mediului academic cu un public mai larg. „Cum să scrii o teză de licență” este declanșată de dorința de a oferi oricărui student care are dorința și respectul pentru acest proces instrumentele necesare pentru a produce o scriere riguroasă și semnificativă.

„O societate mai dreaptă”, scrie Eco la începutul cărții, ar fi una în care oricine are „aspirații adevărate” ar fi sprijinit de stat, indiferent de mediul sau resursele sale. „Societatea noastră nu funcționează chiar așa. Studenții privilegiați, beneficiarii celei mai bune pregătiri disponibile, sunt cei care tind să inițieze și apoi să parcurgă cu ușurință procesul de elaborare a tezei”, mai spune el.

„Vă veți distra mai mult și veți scrie o teză mai bună”

Eco îi prezintă studenților arta și recompensele cercetării susținute, nuanțele schițării, diferitele sisteme de compilare a notițelor de cercetare, ce trebuie făcut dacă (potrivit invocării lui Eco a tezei-ca-primă-iubire) vă temeți că cineva a mai făcut toate aceste mișcări înainte, etc.

Există strategii generale pentru a stabili „centrul” și „periferia” proiectului, precum și considerații filosofice despre originalitate și atribuire. „Lucrați la un autor contemporan ca și cum ar fi antic și la unul antic ca și cum ar fi contemporan”, sfătuiește Eco cu înțelepciune. „Vă veți distra mai mult și veți scrie o teză mai bună”. Alte sugestii pot părea studentului modern anacronice, cum ar fi ideea inovatoare de a folosi o agendă pentru a ține un registru al surselor.

Există însă și abordări demodate care par mai utile ca niciodată: el recomandă, de exemplu, un sistem de fișe sortabile pentru a explora traiectoriile potențiale ale unui proiect. Momente ca acestea fac ca această carte să pară un manual de instrucțiuni pentru a-ți găsi centrul într-o eră amețitoare a supraîncărcării cu informații.

Luați în considerare avertismentul lui Eco la adresa…fotocopiilor: „Un student face sute de pagini de fotocopii și le ia acasă, iar munca manuală pe care o depune pentru a face acest lucru îi dă impresia că deține lucrarea. Deținerea fotocopiilor îl scutește pe student de la citirea lor efectivă. Acest tip de vertij al acumulării, un neocapitalism al informației, li se întâmplă multora”.

Mulți dintre noi suferim de o versiune accelerată a acestui lucru în zilele noastre, deoarece adăugăm fără efort linkuri la favorite sau salvăm articole pe Insta, mulțumiți de aspirația noastră de a acumula toate aceste informații noi, nesiguri dacă vom ajunge vreodată să ne ocupăm de ele. Soluția lui Eco, care nu este în întregime utilă: citiți totul cât mai curând posibil.

Cel mai atrăgător aspect

Însă cel mai atrăgător aspect al cărții lui Eco este modul în care își imaginează comunitatea care rezultă din orice demers intelectual onest – conversațiile pe care le porți în timp și spațiu, în funcție de vârstă sau ierarhie, în spiritul unei conversații libere și democratice.

El îi avertizează pe studenți să nu se piardă într-o gaură de iepure narcisistă: nu ești un „geniu înșelat” pur și simplu pentru că altcineva a dat peste același set de întrebări de cercetare. „Trebuie să depășești orice timiditate și să porți o conversație cu bibliotecarul”, scrie el, „pentru că îți poate oferi sfaturi de încredere care îți vor economisi mult timp.

Trebuie să iei în considerare faptul că bibliotecarul (dacă nu este suprasolicitat sau nevrotic) este fericit atunci când poate demonstra două lucruri: calitatea memoriei și erudiției sale și bogăția bibliotecii sale, mai ales dacă este mică. Cu cât biblioteca este mai izolată și mai neglijată, cu atât bibliotecarul este mai mult consumat de tristețe pentru subestimarea ei.”

Eco surprinde un set de bază de experiențe și anxietăți familiare oricui a scris o teză, de la găsirea unui mentor („Cum să eviți să fii exploatat de îndrumătorul tău”) până la lupta prin episoade de îndoială de sine. În cele din urmă, procesul și lupta sunt cele care fac dintr-o teză de licență o experiență formativă.

Când tot ce ai învățat în facultate este abandonat în trecut – când dai peste un caiet vechi și te întrebi cu ce ți-ai petrecut tot timpul, din moment ce nu ai nicio amintire a unui seminar de postmodernism din ultimul an – teza este cea care rămâne. Oferind fundamentul academic, care continuă să autorizeze, decenii mai târziu, observații  despre operele de la sfârșitul carierei lui William Faulker, spre exemplu.  

În prefața cărții lui Eco, cercetătorul Francesco Erspamer susține că volumul „Cum să scrii o teză de licență” continuă să rezoneze cu cititorii deoarece atinge „însăși esența științelor umaniste”. Chiar și din perspectiva birocrației universitare, cartea lui Eco este utilă în primul rând ca o altă modalitate de evaluare, un reper al performanțelor studenților care este lizibil și cuantificabil. Este, de asemenea, o amintire excelentă de rămas bun pentru părinți, cum că juniorul familiei a învățat și a realizat ceva.

Adevărata însemnătate a cărții

Însă „Cum să scrii o teză de licență” reprezintă, în cele din urmă, mult mai mult decât preocupările relaxate ale studenților. Nu înseamnă, așadar, doar îndeplinirea unei cerințe pentru obținerea unei diplome. Este vorba și despre abordarea diferenței și încercarea unui proiect aparent imposibil, luând în considerare cu umilință „cunoașterea faptului că oricine ne poate învăța ceva”. Modelează un fel de autoactualizare, o credință în integritatea propriei voci.

O teză de licență reprezintă o investiție cu un randament incert, în principal pentru că aspectele sale care schimbă viața au legătură cu procesul. Poate că este ultima dată când ideile tale cele mai nebunești vor fi luate în serios.

Merită să ne gândim la evocarea lui Eco a unei „societăți juste”. Am putea chiar să ne gândim la teza de licență așa cum o imaginează Eco: o versiune formală a deschiderii, grijii, rigorii și entuziasmului cu care ar trebui să întâmpinăm fiecare zi nouă.

Este vorba despre angajamentul față de o sarcină care pare mare și imposibilă. În cele din urmă, nu îți vei aminti prea multe dincolo de acele nopți libere finale, o pagină de mulțumiri pe care doar patru ființe umane o vor citi vreodată, fotografia stângace cu îndrumătorul tău la absolvire etc.. Tot ce-ți va rămâne ar putea fi senzația de a-ți înmâna teza cuiva din biroul departamentului și apoi de a pleca într-o după-amiază bogată în posibilități, aproape de vară. Va fi greu de uitat.

„Plină de sfaturi prietenoase, fără prostii, pentru începători, despre ce să faci și cum să o faci”, a lăudat un critic cartea. ,„Capitolul absolut superb despre cum să scrii valorează triplul prețului de intrare”, a subliniat un altul.

Câteva sfaturi pentru teza de licență

Iată câteva dintre sfaturile lui Umberto Eco, cuprinse în această carte.

„Odată ce am decis cui să scriem (umanității, nu îndrumătorului), trebuie să decidem cum să scriem, iar aceasta este o întrebare destul de dificilă. Dacă ar exista reguli exhaustive, cu toții am fi mari scriitori. Aș putea cel puțin să vă recomand să vă rescrieți teza de mai multe ori sau să vă angajați în alte proiecte de scriere înainte de a vă lansa în teză, deoarece scrisul este și o chestiune de pregătire”.

„Nu sunteți Proust. Nu scrieți propoziții lungi. Dacă vă vin în minte, scrieți-le, dar apoi descompuneți-le. Nu vă fie teamă să repetați subiectul de două ori și evitați prea multe pronume și propoziții subordinate”, mai spune Eco.

„Definește întotdeauna un termen atunci când îl introduci pentru prima dată. Dacă nu cunoști definiția unui termen, evită să îl folosești. Dacă este unul dintre termenii principali ai tezei tale și nu ești capabil să-l definești, renunță. Ai ales teza greșită (sau, dacă plănuiai să urmezi cercetări suplimentare, cariera greșită)”, mai scrie Umberto Eco în cartea sa.

Nu divulg mai multe, sper că v-am trezit curiozitatea și trebuia să cunoașteți și altă față a omului cu „Numele trandafirului”. Sfaturile lui Eco din „Cum să scrii o teză de licență” nu sunt sub nicio formă demodate și cu siguranță dacă citiți cartea vă vor veni idei de viață pur și simplu, chiar dacă nu aveți de gând să scrieți o teză de licență.