Lecturile obligatorii – povara elevului, revelația adultului

Lista de lecturi obligatorii poate părea, pentru orice elev, mai mult o povară decât o fereastră spre cunoaștere. Fiecare pagină trebuie citită, analizată și predată, iar notele depind de cât de bine înțelegem personajele și evenimentele.

Manualele și profesorii insistă asupra comentariilor, asupra încadrării în curente literare, asupra simbolurilor și a criticilor literari. În acel moment, pentru un adolescent care abia descoperă lumea, toate acestea par constrângeri și reguli complicate.

Totuși, odată cu trecerea timpului, aceleași texte capătă o lumină nouă. Ceea ce părea greu de digerat sau chiar plictisitor devine o revelație, iar lecturile obligatorii se transformă în adevărate experiențe culturale și emoționale.

Redescoperirea operelor de liceu

În liceu, multe opere par inaccesibile. Limbajul arhaic, temele sociale complexe sau psihologia personajelor sunt obstacole greu de trecut. De exemplu, Luceafărul de Mihai Eminescu – poemul de dragoste imposibilă dintre Hyperion, astrul nemuritor, și Cătălina, muritoarea prinsă în viața pământească – mi s-a părut atunci greu de deslușit. Versurile, pline de simbolism și nuanțe filozofice, păreau reci și abstracte.

În schimb, La țigănci de Mircea Eliade – nuvela fantastică în care profesorul Gavrilescu rătăcește într-un spațiu misterios, la granița dintre realitate și iluzie – m-a captivat încă de atunci și, privită acum, ca adult, mi se pare fascinantă, un amestec de mister și reflecție asupra destinului.

Alte romane și nuvele, precum Moara cu noroc de Ioan Slavici – povestea tragică a lui Ghiță, hangiul care sacrifică liniștea familiei pentru dorința de a se îmbogăți – nu m-au atras la început. Acțiunea o înțelegeam destul de ușor, dar nu puteam pătrunde atunci subtilitatea relațiilor dintre personaje și mesajul moral profund. Acum, însă, ca adult, observ dilema dintre dorința de îmbogățire și liniștea sufletului, înțeleg cum lăcomia și egoismul pot distruge vieți.

La fel, Ion de Liviu Rebreanu – romanul realist ce urmărește ambiția unui țăran de a obține pământ, chiar cu prețul iubirii și al moralei – părea la școală doar o poveste despre un bărbat dur și hotărât. Abia mai târziu am înțeles că în spatele intrigii se află o frescă socială, un tablou al satului românesc prins între dorința de progres și limitele unei lumi tradiționale.

Operele obligatorii, la a doua lectură

Privită cu ochii maturității, literatura obligatorie capătă alte dimensiuni. Poeziile, nuvelele și romanele prind viață, iar mesajele lor devin mai clare și mai profunde.

Moromeții de Marin Preda – romanul care surprinde viața satului Siliștea-Gumești și lupta lui Ilie Moromete pentru a-și păstra echilibrul într-o lume aflată în schimbare – mă impresionează astăzi prin realismul său dureros și prin umorul amar. Tensiunile dintre generații, dificultățile țăranului confruntat cu transformările sociale și conflictul dintre tradiție și modernitate sunt teme universale, pe care le înțelegi cu adevărat doar după ce ai trăit și tu transformările vieții.

Tot așa, Enigma Otiliei de George Călinescu – o poveste despre dragoste, avere și moșteniri, plasată în Bucureștiul de început de secol XX – sau Baltagul de Mihail Sadoveanu – romanul în care Vitoria Lipan pornește într-o călătorie inițiatică pentru a descoperi adevărul despre moartea soțului ei – se citesc altfel la maturitate: descoperi în ele lecții despre oameni, despre iubire, despre puterea credinței și despre lupta pentru adevăr.

Unele texte, precum cele ale lui Eminescu, Rebreanu sau Preda, sunt repere culturale care îți deschid ochii asupra complexității lumii. Poeziile lui Eminescu, care păreau abstracte și îndepărtate în adolescență, devin mai târziu meditații despre viață, iubire, timp și moarte. Romanele realiste, pe care le consideram greoaie, îmi par acum oglinzi ale unei societăți și mă ajută să înțeleg mai bine de unde venim și ce drumuri am parcurs.

Pot deveni operele obligatorii, lecturi plăcute?

Un aspect esențial este și rolul profesorului. În școală, modul în care ni se predau operele influențează decisiv felul în care le percepem. Dacă accentul cade doar pe comentarii și pe reproducerea unor idei „corecte”, elevii simt literatura ca pe un exercițiu rigid. În schimb, atunci când profesorul reușește să transmită pasiunea pentru text, să-l pună în legătură cu realitatea noastră și cu întrebările vârstei, lectura devine o aventură intelectuală. Diferența dintre a citi pentru o notă și a citi pentru tine însuți este uriașă. Abia când descoperi că personajele, deși scrise acum o sută de ani, trec prin frământări asemănătoare cu ale tale, înțelegi că literatura nu este o obligație, ci un dialog peste timp.

De aceea, lecturile obligatorii nu ar trebui privite doar ca o listă de titluri de bifat. Ele sunt un pretext pentru a învăța să gândim, să ne punem întrebări și să vedem lumea prin ochii altora. Chiar dacă la început par apăsătoare, ele devin un limbaj comun al culturii, o moștenire care ne însoțește și ne ajută să ne definim identitatea.

Este fascinant cum timpul și experiențele de viață schimbă perspectiva asupra literaturii. Lecturile obligatorii nu sunt doar texte prăfuite din manuale; ele sunt fragmente dintr-o cultură vie, încărcate de semnificații. Diferența o face cititorul: adolescentul citește din datorie, adultul descoperă cu încântare.

Totuși, rămâne întrebarea: cât de actuale mai sunt aceste opere pentru elevii de azi?

Personal, cred că unele texte merită să rămână – cum ar fi La țigănci, Moromeții sau Luceafărul –, dar altele ar putea fi completate sau echilibrate cu autori contemporani. Literatura nu înseamnă doar trecut, ci și prezent, și ar fi benefic ca programa școlară să includă și texte care să vorbească mai direct sensibilității actuale. Totuși, esența rămâne aceeași: aceste lecturi, chiar și când sunt percepute ca împovărătoare, cultivă gustul estetic, formează gândirea critică și oferă repere culturale care rămân valabile toată viața.

Lecturile obligatorii sunt, așadar, paradoxale: pot fi povara elevului, dar comoara adultului. Diferența de percepție nu înseamnă că textele se schimbă, ci că noi evoluăm. Literatura, chiar și atunci când pare grea sau impunătoare, ne ajută să reflectăm, să înțelegem oamenii și societatea și să ne dezvoltăm gustul estetic. Povara devine revelație, iar fiecare lectură obligatorie rămâne o invitație la cunoaștere și maturizare.