Daca v-ati petrecut copilaria si adolescenta in anii ’90 probabil veti fi familiarizati cu urmatoarea situatie: Dupa introducerea computerelor ca obiect destinat atat jocului cat si manifestarii creative de catre parinti, copiii ajunsi la vasta scolara intalneau dificultati in ceea ce privea atat viteza cat si calitatea scrisului de mana. Invatatoarele, majoritatea provenite din vechiul sistem, identificau in asta o problema serioasa si reclamau parintilor nevoia de lucru suplimentar la imbunatatirea abilitatilor de scriere. Caietele de caligrafie erau un dezastru si reprezentau pentru copiii de atunci probabil una dintre cele mai dispretuite rechizite. Iar in anumite situatii un adult mai acid sau agresiv putea sa isi arunce privirea peste o coala scrisa de mana si sa concluzioneze ca aveti „un scris de oligofren”.
Dar lucrurile au evoluat intre timp, si acum odata ce ati parasit perioada de formare academica poate va intrebati pentru ce a trebuit sa se faca atata tevatura, din moment ce singurele momente in care folositi un pix sunt cele in care trebuie sa semnati ceva sau sa notati ceva comunicat la telefon. Probabil ca majoritatea dintre noi ajung sa scrie mai mult de o coala de mana numai daca dau un examen. In rest tot ce scriem circula sau se publica digital, facand din dactilografierea rapida o deprindere mult mai utila in viata profesionala decat scrierea de mana. N-are rost sa ii judecam pe parintii si profesorii nostrii prea aspru, in primul rand pentru ca ne putem inchipui cum ubicuitatea tehnologiei informatiei de care ne bucuram azi e posibil sa li se fi parut de domeniul SF-ului in acele vremuri si in al doilea rand pentru ca e posibil sa ne vedem in posturi similare cat se poate de repede.
Incercati sa va amintiti cand v-ati luat primul smartphone cu touchscreen, sigur ca era cool sa stai pe net oriunde erai si gaseai in fiecare spatamana cel putin o aplicatie care sa te incante intr-un fel sau in altul sau sa iti usureze munca… dar parca lipsea ceva. Suprafata aia plata si lipsita de reactie fizica la atingere enerva la culme si compunerea unui mesaj fie el si scurt se dovedea a fi un calvar incarcat cu greseli ortografice si lupte momunentale cu blestmematul ala de cursor care pur si simplu nu vroia sa se aseze unde il puneai ca sa schimbi un N in M sau un V in B. Posibil ca multi inca sa aiba de furca cu ele si sa deplanga era in care apasai de trei ori pe un buton in succesiuni rapide ca sa ajungi la litera dorita.
Nostalgia butoanelor e posibil sa fie unul din lucrurile pentru care ne vor ridiculiza copii nostii pe viitor asa cum unii dintre noi i-au ridiculizat pe cei mai in varsta pentru nostalgia stiloului. Un raport recent sugereaza ca istoria deja se repeta invatatorii observand dificultati de dactilografiere pe tastaturile clasice la copii de opereaza dispozitivele cu touchscreen cu usurinta datorita familarizarii cu ele la o varsta frageda. Uni invatatori sugereaza ca in aceste cazuri sa trecem peste etapa de rezistenta la noua tehnologie, argumentand ca cea mai importanta este antrenarea unui flux constant in scriere, ce in mod ideal este bine sa se desfasoare prin urmarirea textului afisat si nu a dispozitivului de introducere al acestuia. Desigur, la nivel sa zicem sentimental, unii dintre noi vor trata folosirea unei tastaturi cu acelasi romantism cu care un cunoscut jurnalist trateaza scrisul de mana cand povesteste ca in compunerea unui text simte nevoia de a vedea „mortii de pe hartie” in taieturile si adnotarile folosite.
Nu putem trage o concluzie clara in ceea ce priveste incurajarea si introducerea touchscreen-ului ca prima tehnologie de scriere din viata celor mici dar suntem constienti ca e inutil sa ne ghidam dupa notiuni traditionaliste sau nostalgice in fata noilor tehnologii. La urma urmei cine stie cum pot evolua tendintele? Poate peste inca o generatie se va reveni la scrisul de mana pe dispozitive capabile de a-l recunoaste si transforma cu acuratete in text digital.
Nu se adaugă comentarii.