Tragedia in literatura este o compozitie descriptiva pentru o serie de nenorociri in vietile personajelor principale, adversitati ce aduc ruina ca o consecinta a legilor tragicului, o slabiciune a caracterelor ori a circumstantelor potrivnice. Ca gen literar poate fi roman desi, in general, se refera la o ramura a teatrului alaturi de comedie, tragicomedie si melodrama.
Tragedia isi are originile in dramaturgia Greciei antice si atinge apogeul popularitatii in secolul al cincilea I.Hr. prin lucrarea a trei dramaturgi – Eschil, Sofocle si Euripide. Poetica lui Aristotel cuprinde analiza detaliata a tragediei clasice, cea care exercita o puternica influenta asupra teatrului renascentist. Filosoful grec sustine ca diferenta intre tragedie si restul formelor este sentimentul de compasiune, de teama pe care suferinta le provoaca si purificarea acestor trairi, asa-numitul catharsis. Suferinta disproportionata nu este un final in sine iar caracterul tragic si audienta se afla sub revelatia sortii, a limitarilor umane. Empatia se naste din abilitatea eroului de a se pozitiona intre virtute si diavolesc, din relatia de identificare intre acesta si public. Intriga tragediei antice prezinta un revers al fortunei in viata unor persoane cunoscute, conducatori al tinutului, cauzat de ’viciul tragic’.
Tragedia clasica intra in anonimat in Evul Mediu pana la resuscitarea sa in Anglia elizabetana, prin arta shakespeariana, a lui Marlow si a lui John Webster, opera ce infatiseaza durerea si necazul existentei. Lucrarea directiva a lui Aristotel este ghid pentru constructia personajelor tragice insa elementele nu sunt respectate strict – inaltul statut al figurii tragice, unitatea timpului si spatiului, concepte de poezie elevata. Tragediile romantice semnate de Shakespeare – Regele Lear, Hamlet sau Macbeth – au combinat comic cu tragic, proza cu poem, au intensificat senzatii si actiuni. Piesele elizabetane si succesoarele iacobiene au exprimat in scena violenta narata de piesele elene. Desi acestea au dus lipsa cumpatarii si uniformitatii, au dezvalut o imagine ampla asupra suferintei umane, a dezastrului moral pe care nebunia si pacatul le provoaca.
Urmatoarea etapa semnificativa in evolutia tragediei se desfasoara in Franta secolului al XVII-lea, prin pana lui Pierre Corneille si a lui Jean Racine. Artistii francezi nu au atins niciodata realizarea dramaturgilor englezi insa au rivalizat cu modelele antichitatii. Baze ale operelor in aceasta zona s-au construit pe mituri romane si grecesti, pe conventii clasice ale unitatii, claselor nobile, limbajului rafinat, etichetei. Franta acestei vremi a oferit tragediei universale concentrarea emotionala pe dileme morale, loialitate, revelatia realizarilor eroilor realisti, poezie eleganta, pasiuni violente, tragedia crizelor emotionale si finaluri fericite.
Tragedia moderna a secolelor XIX si al XX-lea respinge conceptul rangului superior al eroilor pentru ca publicul comun sa gaseasca trasaturi familiare in victimele tragice. Norvegianul Henrik Ibsen adreseaza perspectiva tragica a clasei de mijloc in timp ce dramaturgii americani Arthur Miller, Eugene O’Neill sau Tennessee Williams portretizeaza eroi si eroine tragice ale proletariatului.
Deseori dramaturgi moderni experimenteaza o constientizare a esecurilor si injustitiei sistemului social, servind ca ghid spre o existenta mai buna. Este contestata ideea de catharsis, afisarea empatiei, este indusa indoiala asupra mesajului pieselor. In acest tip de drama, eroii nu comunica in vers – modalitate ideala in care clasicii sustin expresia emotiilor puternice. In schimb, scriitori moderni adopta expresia non-verbala, gestica, lumini si sunete pentru a emite eficient mesaje, idei, emotii si idealuri.
Nu se adaugă comentarii.