De la corbi vorbitori la pisici cu… „degete” în plus, companionii necuvântători ai marilor autori au fost martori tăcuți (sau nu chiar) ai creației literare.

Iubirea pe care o simt pentru blănoși, dar și cartea pentru copii „Animale de companie și stăpânii lor faimoși”, de Ana Gallo și Katherine Quinn m-au inspirat să adun în acest articol câteva „personaje” care mi-au atras atenția.

Virginia Woolf și Pinka

Scriitoarea mea preferată, Virginia Woolf, a fost figură emblematică a modernismului englez, o fire sensibilă, fragilă și adesea „bântuită” de episoade depresive. În mijlocul acestor frământări, câinii au jucat un rol terapeutic. Cel mai cunoscut companion al ei a fost Pinka, un cocker spaniel negru, primit în dar de la Vita Sackville-West, iubita și prietena ei.

Pinka apare adesea în jurnalele scriitoarei, dar și în fotografii făcute în grădina de la Monk’s House, casa din Sussex, unde Woolf și soțul ei, Leonard, au găsit o oază de pace.

Dragostea Virginiei pentru câini transpare cel mai limpede în romanul „Flush”, apărut în 1933, o biografie ficționalizată a poetei Elizabeth Barrett Browning, spusă din perspectiva câinelui acesteia.

Mai mult decât o simplă fabulă, cartea devine o meditație profundă asupra condiției femeii, a ierarhiilor sociale și a modului în care percepem lumea: „A scrie despre un câine înseamnă să-i iei simțurile în serios.”

Ernest Hemingway și pisicile lui cu șase „degete”

Ernest Hemingway nu era doar pasionat de box, pescuit și război, ci și de… pisici. La reședința sa din Key West, Florida, a crescut o adevărată colonie de pisici polidactile (cele cu mai mult de cinci degete la lăbuțe), o trăsătură genetică rară care i-a fascinat pe geneticieni.

Totul a început cu Snowball, o pisică primită în dar de la un căpitan de vas. Hemingway a fost cucerit de aspectul neobișnuit al labei acesteia și a început să colecționeze, într-un mod cu totul literar, pisici cu aceeași trăsătură. Le oferea nume inspirate din istorie, politică sau cinematografie: Ava Gardner, Pablo Picasso, Churchill.

Cu toate că rar au fost menționate în operele sale, prezența pisicilor a fost constantă în viața scriitorului.

După moartea autorului, casa sa a devenit muzeu, iar pisicile – multe dintre ele descendente ale lui Snowball – sunt astăzi considerate un soi de comoară națională. În timpul uraganului Irma din 2017, zeci de pisici au fost evacuate din casa-muzeu și mutate în siguranță, gest care a emoționat întreaga Americă.

Charles Dickens și corbul vorbitor

Dacă pentru Hemingway companionii săi feline erau figuri tăcute, Charles Dickens a avut un animal cu o personalitate atât de puternică încât a devenit personaj literar. Grip, corbul său, era un vorbitor excentric, capabil să repete cuvinte, să se prefacă mort sau să-și exprime dezaprobarea față de oaspeți printr-un țipăt răgușit.

Grip a fost sursa de inspirație pentru corbul din romanul „Barnaby Rudge”, apărut în 1841, dar și – indirect – pentru celebrul poem al lui Edgar Allan Poe, „The Raven”. Poe, fascinat de romanul lui Dickens, a fost impresionat de corb și a vorbit des cu autorul britanic despre prietenul său înaripat.

Moartea lui Grip a fost tragică (a înghițit vopsea cu plumb), iar Dickens, profund afectat, l-a împăiat. Astăzi, Grip poate fi văzut la Free Library din Philadelphia.

Pisicile cu nume bizare și Mark Twain

Mark Twain era cunoscut pentru umorul său negru și observațiile tăioase. Puțini știu că autorul cărții „Aventurile lui Tom Sawyer” era un mare iubitor de pisici. Deținea adesea mai mult de zece în același timp și le dădea nume cel puțin… memorabile: Blatherskite, Zoroaster, Beelzebub, Bambino.

Twain considera că pisicile sunt superioare oamenilor în multe privințe. Într-un eseu celebru, el scria: „Dacă ai putea combina un om cu o pisică, omul ar deveni mai bun, dar pisica s-ar degrada.” Felinofilia lui Twain nu era doar o excentricitate, ci și o formă de rezistență față de ipocriziile societății victoriane.

În ciuda lipsei unei pisici-icon în opera sa, influența acestora se simte în stilul său – ironia fină, nonconformismul și spiritul ludic fiind calități pe care le-ar fi recunoscut, cu siguranță, într-un motan lăsat să se plimbe nestingherit prin biblioteca personală.

Aristocrația canină

Edith Wharton, prima femeie laureată a Premiului Pulitzer pentru ficțiune, avea o relație aproape aristocratică cu câinii săi. La reședința sa din Lenox, The Mount, aceștia se bucurau de grădini luxuriante și de un tratament care rivaliza cu cel al oaspeților. Wharton a avut câini toată viața. Scria cu ei în preajmă, îi menționa în scrisori și îi fotografia constant.

Într-una dintre fotografii, Wharton pozează în grădină, cu o carte în mână, înconjurată de mai mulți câini.

Lord Byron și… ursul

Niciun articol despre scriitori excentrici și animalele lor nu ar fi complet fără Lord Byron, poetul romantic ale cărui gesturi au fost mereu la limita scandaloaselor. Când a fost admis la Trinity College, Cambridge, i s-a spus că regulile interzic animalele de companie. Așa că Byron, sfidător cum era, a adus un urs.

Ursul – despre care nu se știu prea multe detalii concrete – îl însoțea la cursuri, în camerele colegiului, și devenise o mică celebritate locală. Byron a încercat chiar să-i obțină un loc oficial în universitate, susținând că „nu există nicio regulă care să interzică explicit prezența urșilor.”

Dincolo de hazul situației, episodul spune multe despre spiritul romantic: dorința de a trăi intens, fără constrângeri, într-o comuniune cu natura, fie ea umană sau animală.