Cărțile lui Siri Hustvedt și arta cunoașterii de sine

Siri Hustvedt este adesea inclusă în rândul celor mai importante voci feminine ale literaturii contemporane, alături de nume precum Rachel Cusk, Deborah Levy sau Maggie Nelson. Însă scriitura ei refuză militantismul. Feminismul lui Hustvedt este unul intelectual, analitic, profund intertextual. Ea chestionează discursurile dominante despre gen, dar o face subtil, prin personaje ambigue, prin construcții narative sofisticate și printr-o reflecție continuă asupra limbajului și percepției.

Într-o epocă în care granițele dintre știință, artă și literatură se estompează tot mai mult, Siri Hustvedt reușește nu doar să exploreze aceste intersecții fertile, ci să creeze din ele teritorii narative complexe.

Primii ani de viață ai autoarei

Născută în 1955 în Northfield, Minnesota, într-o familie de origine norvegiană, Hustvedt s-a afirmat nu doar ca romancieră, ci și ca eseistă, poetă și intelectuală a culturii contemporane. Deține un doctorat în literatură engleză obținut la Columbia University, cu o teză despre Charles Dickens, iar lucrările ei sunt marcate de o vastă cultură umanistă, dar și de o profundă curiozitate față de științele cognitive, neuroștiințe și psihanaliză.

A debutat literar în 1992 cu romanul „The Blindfold”, dar consacrarea a venit odată cu „What I Loved”, care a văzut lumina tiparului în 2003, o meditație tulburătoare despre iubire, pierdere, artă și memorie.

Deși a fost căsătorită cu regretatul scriitor Paul Auster, Hustvedt și-a construit separat o voce inconfundabilă, care transcende cu grație etichetele literare sau biografice. Scriitura sa e una cerebrală, adânc ancorată în reflecție, deloc lipsită de empatie, intuiție și lirism.

O disecție a identității feminine

Romanul „O vară fără bărbați”, publicat în 2011, este o incursiune lucidă și amuzantă în complexitatea feminității contemporane. Mia Fredricksen, poetă și profesoară în vârstă de cincizeci și ceva de ani, este părăsită de soțul ei pentru o colegă mai tânără, ceea ce declanșează o criză psihică și existențială.

În urma unei căderi nervoase, Mia se retrage în orașul natal din Minnesota, unde își petrece vara printre femei de toate vârstele: mama sa și prietenele acesteia – un grup de nonagenare pline de spirit –, adolescentele cărora le predă un atelier de poezie și o vecină tânără, victimă a unei căsnicii tensionate.

Cartea este o radiografie afectivă și intelectuală a relațiilor dintre femei, dar și o meditație asupra vârstei, corpului, intimității și creației. Hustvedt are talentul de a îmbina introspecția psihologică fină cu ironia inteligentă.

„Există ceva în femei care scapă mereu definiției bărbaților. Și asta, cred, îi înspăimântă”, scrie ea.

Departe de a fi un manifest feminist în sens rigid, romanul este mai curând o pledoarie pentru acea zonă gri în care suferința și râsul conviețuiesc, iar durerea devine, uneori, catalizatorul unei regăsiri de sine.

O femeie în lumea artei

Poate cea mai provocatoare carte a lui Hustvedt este „Lumea în flăcări”, care a văzut lumina tiparului în 2014, un roman ambițios, de o structură caleidoscopică, care împrumută din convențiile biografiei fictive, jurnalului intim, eseului și interviului.

În centrul poveștii se află Harriet Burden, o artistă newyorkeză subevaluată, care, într-un gest de sfidare față de establishmentul misogin al lumii artei, alege să-și semneze lucrările prin intermediul a trei bărbați. Proiectul său este un experiment – dar și o formă de răzbunare –, menit să demonstreze că arta ei va fi receptată diferit dacă e percepută ca fiind creată de un bărbat.

Construit ca un puzzle din documente, confesiuni, cronici critice și fragmente de jurnal, romanul dezvăluie, pas cu pas, un portret fascinant al unei femei aflate la granița dintre genialitate și obsesie.

Harriet, sau „Harry”, cum este poreclită, este o eroină memorabilă, a cărei voce răsună cu furie: „O femeie care afirmă ceva categoric este întotdeauna privită cu suspiciune. O femeie care strigă este isterică. O femeie care cere este lacomă. O femeie care știe este arogantă.”

O carte despre memorie, traumă și identitate

Publicat în 2008, romanul „Tristețile unui american” este, poate, cea mai subtilă și melancolică meditație a autoarei asupra memoriei și a fragilității identității. Povestea este narată de Erik Davidsen, un psihiatru newyorkez care, după moartea tatălui său, descoperă un fragment de jurnal ce face aluzie la un secret de familie. Împreună cu sora sa Inga, Erik pornește într-o explorare a trecutului, dar și a propriilor traume și nesiguranțe.

Romanul este impregnat de o atmosferă de neliniște urbană, în care anxietatea post-9/11 se combină cu tensiunile personale ale personajelor.

Hustvedt descrie cu delicatețe alienarea omului contemporan, fragilitatea relațiilor interumane și complexitatea emoțiilor reprimate.

„Oamenii cred că-și amintesc trecutul, dar cel mai adesea își amintesc poveștile pe care și le-au spus despre el”, notează naratorul, o observație emblematică pentru întreaga operă a autoarei.

Pe scurt, „Tristețile unui american” este un roman al umbrelor, al lucrurilor nespuse, în care vocea narativă păstrează o reținere care amplifică, paradoxal, tensiunea psihologică. Este, totodată, o reflecție tulburătoare asupra felului în care istoria personală – și cea colectivă – ne modelează, chiar și atunci când nu o înțelegem pe deplin.

Lectura operei lui Siri Hustvedt este o experiență intelectuală densă, dar și una emoțională. Scriitura ei nu face concesii, nici formale, dar nici ideologice. Ea nu caută să placă, ci să provoace, să deschidă conversații necesare, să tulbure confortul cititorului.

Cărțile sale vorbesc despre corp și minte, despre femeie și bărbat, despre artă și suferință, despre memorie și uitare. Și, poate cel mai important, despre nevoia noastră fundamentală de a înțelege cine suntem, în ciuda tuturor fisurilor care ne alcătuiesc.

Hustvedt reușește să transforme literatura într-un instrument de cunoaștere – nu doar a lumii, ci și a propriei noastre interiorități.