Ce mi-am comandat de la Anticariat: Pasărea furtunii. Petru Dumitriu – 100 de ani

Scriam recent despre viața tot mai scurtă a cărților și filmelor. Unele mor odată cu lansarea – de o singură folosința. Tendința e să aibă viață tot mai scurtă. Cauzele sunt multiple – nu le discut aici.

Petru Dumitriu face anul acesta cam 100 de ani (și cam 22 de la moarte).

Toate datele arată a fi unul dintre cei mai importanți scriitori postbelici și printre cei mai importanți ai secolului XX.

Are cărți de mare ținută, are romane care rezistă în timp cum puțini au. Are o viață complexă și complicată: cu angajări, cu tragismul schimbării, cu exil, cu disidență, cu confiscări, cu romane de dragoste și alte controverse.

Adică Petru Dumitriu are toate caracteristicile și ingredientele unui scriitor care să dureze, să atragă, să se clasicizeze, să devină ceva bun comun și citit trans generațional.

Nimic din asta. E aproape uitat, mai deloc citit – doar materie de studiu pentru câțiva cercetători rătăciți și o sectă pierdută.

Pentru mine e puțin neclar cum reușim să nu păstrăm aproape nimic trans generațional ca ceva care să cunoaștem și să citim mai toți. Mai trag cu urechea pe la vecini și pare că nu e așa pustiu.

Cred că e ceva mai degrabă legat de sistemul cultural care la noi are o factură premodernă. Deloc întâmplător că încă rezistă mai degrabă linia Eliade-Cioran cu tentă verde mistico-religioasă. Cu toate că și această linie e destul de confuză și mai degrabă folclorică și religioasă din aia de rit, nu de conținut.

Poate și de asta rezistă mai bine poezia pe care o citim ca pe o rugăciune laică de ritual. Suntem încă în plin folclor.

Dar Petru Dumitriu ca și Panait Istrati și alți scriitori fascinanți aproape că au fost uitați. Sau doar mi se pare?

Uite că am zis cu ocazia asta să-mi comand Pasărea furtunii – nu am citit dar știu de la Florin Chirculesc că e ceva bun. Și am comandat tot ce-mi lipsea din Petru Dumitriu.