’A inceput in tinerete’, spune Emil Cioran intr-un interviu, ’pe cand aveam nouasprezece ani. Nu a fost o simpla problema medicala, ci ceva mai profund de fapt, experienta fundamentala si cea mai serioasa a vietii mele. Restul este pe plan secundar. Acele nopti albe mi-au deschis ochii, totul s-a schimbat pentru mine din cauza insomniei’.
Insomniile il transformau parca ’intr-un demon’, iar ganduri obsesive despre moarte il urmareau chiar si cand manca. Se plimba noaptea precum o stafie iar oamenii locului il credeau cu mintea zdruncinata. Atunci s-a decis sa scrie, sa astearna pe foaie reflectiile tulburatoare.
Suplicii teribile ale mintii, ’tensiunea nervoasa colosala’ cauzate de insomnie marcheaza mare parte din viata filosofului si lucrarile sale, intre care se remarca ’Pe culmile disperarii’, ’Amurgul gindurilor’ si altele. Gandurile obsedante ce ii inunda timpul de odihna, starea de constant razboi cu realitatea diurna, trezia echivalenta cu lupta dintre cuget si omul care cedeaza inaintea limitelor extreme, incordare, teribilul flagel psihic al disperarii sunt tovarasi ai lui Emil Cioran timp indelungat. Singurele care salveaza pe Cioran de starea de nervi sunt orgoliul, dorinta de a fi permanent lucid, asumarea unui destin aparte de al celorlalti, rezistenta trairii infernale insomniace la limita tensionata a existentei.
’Cert este ca perioada de insomnii m-a marcat pentru tot restul vietii. A fost o experienta ingrozitoare’, recunoaste prodigiosul erou damnat de suferinta insomniei, a unei prelungi zile fara de sfarsit, a cugetului fara de oprire.
Cioran insa afirma ca au existat si momente de liniste, de senitatate si bucurie – clipele de contemplatie in care a simtit ca a patruns dincolo de istorie, dincolo de devenire. Crezul scriitorului spune ca istoria ofera doar starea de framantare, nelinisti si zvarcolire iar linistea pe care Cioran a resimtit-o l-a adus aproape de oceanul eternitatii cu fericirile si linistile sale.
Ironia destinului face ca viata lui Cioran, cel care stapanea cu o luciditate chinuitoare suferinta si durerea intregului Univers, sa ajunga la final din cauza bolii Alzheimer. Inceputul sfarsitului are loc in 1987 cand scriitorul renunta la literatura, atunci cand ceva se rupe in el, cum dramatic marturiseste. Suferintele trupului se acutizeaza in anii urmatori: interventia chirurgicala asupra unui picior rupt, accentuarea ulcerului duodenal, tulburarile de memorie ce ii invaluie mintea in intuneric. Diagnosticul este secerator, Alzheimerul ce ii rapeste din minte drumul spre casa. In ’94 este internat in clinica Rue Boca si integrat in scoala pentru bolnavi, unde este dus in fiecare zi, ca un copil de catre partenera sa, Simone. Uneori indaratnic, alteori lucid.
Altadata innebunit de constiinta fara oprelistea somnului, de luciditatea dureroasa, de calatoriile fara destinatie pe strazile Sibiului si ale Parisului, acum Cioran alearga prin spital, uita de tot in fata televizorului, ocupa paturile altor persoane. Ori fuge, dispare, se ascunde prin dulapuri. Spre sfarsit, nu mai poate manca, este hranit prin perfuzie si dezvolta o infectie pulmonara. Este piele si os. Muntele de cinism ce a fost candva Emil Cioran, se transforma intr-o farama irecognoscibila. Este de nerecunoscut si la randu-i, nu mai recunoaste pe nimeni, nici copertele primei sale carti. Prietenii indurerati considera ca acest ’calvar degradant’ poate sfarsi prin moarte, cea care il va reda pe autor propriei sale staturi.
In dimineata lui 20 iunie 1995, marea salvare careia i-a dedicat pagini si nopti de insomnie, moartea apare subit. Simplu, banal, Cioran se stinge ca oricare alt muritor, este eliberat.
Blestemul si binecuvantarea sa, insomnia l-a pastrat pe Cioran acelasi intreaga viata. Filosoful nu a jonglat cu credinte si idei ci s-a topit in focul acestora cu siguranta ca ele sunt o icoana a adevarului. Cuvinte l-au lasat rece insa idei i-au ars interiorul pana la moarte.
Desi a blamat suferinta sa nocturna, Cioran a fost atasat de insomnia sa. In cele din urma a inteles calatoriile sale lungi spre lumina bolnavicioasa a diminetii, calatorii ce l-au strivit insa care i-au slefuit sensibilitatea.
In fond, nu este trezia permanenta, constiinta fara de ragaz buna? Si lipsa somnului un soi de constiinta? In spiritul gandului cioranian, care idee profunda ori deosebita a fost lucrarea unui adormit?
Nu se adaugă comentarii.