Isaac Asimov, omul care a „văzut” inteligența artificială

Dintre toate cărțile SF perindate prin istoria omenirii (care, apropo, stă foarte bine la acest capitol, dovadă că oamenii întotdeauna au sperat să ajungă la…stele) și, mai ales, dintre toți autorii acestei literaturi cu fani tot mai mulți, Isaac Asimov e cel care a mers aproape de noi, cei de azi.

Poate pare greu de crezut, dar perspectivele lui Asimov – acest fondator al „epocii de aur” a science-fiction-ului – despre robotică (un cuvânt pe care l-a inventat) au contribuit la modelarea domeniului inteligenței artificiale.

El sugera când publica „Eu, robotul” („I, Robot”), celebrul volum cu povestiri SF, că ceea ce își va dori cu adevărat un robot este să fie om!

Asimov își imagina unde va ajunge omenirea. Viziunea lui asupra istoriei ca rezultat al muncii colective a umanității, mai degrabă decât al acțiunilor câtorva oameni mari, este foarte revigorantă și reală. De asemenea, Asimov a fost un maestru în a face lucrurile futuriste, fără a fi prea explicit cu privire la modul în care funcționează, și a transformat culegerea sa de povestiri într-un fel de clasic atemporal.

A început să scrie povești despre roboți în 1939, texte care au anticipat cu peste 80 de ani dezbaterile despre inteligența artificială cu care ne confruntăm astăzi. Roboții lui Asimov au respectat trei legi: să nu facă niciodată rău unei ființe umane, prin acțiune sau inacțiune; să te supui mereu, atâta timp cât asta nu intră în conflict cu prima lege; și să-și protejeze propria existență, atâta timp cât aceasta nu intră în conflict cu prima sau a doua lege.

Autorul de origine rusă a scris în mod compulsiv cărți de science fiction și de diseminare științifică și istorică. Obișnuia să spună că suferea de claustrofilie (atracție irezistibilă către încăperi închise). Când a murit, în 1992, a lăsat în urmă aproape 500 de titluri publicate.

Documentarul Isaac Asimov, A Message to the Future (2022), al regizorului francez Mathias Théry, prezintă cuvintele gânditorului SF, adresate cetățenilor unui secol al XXI-lea. Se deschide cu el explicând telespectatorilor că nu suferă de falsă modestie – sau de orice fel de modestie, el fiind de altfel unul dintre marii autori de science-fiction ai timpului său.

A înțeles genul ca un promotor al dezbaterilor care urmau să vină, dar fără determinisme. Prezenta pur și simplu opțiunile dintre care omenirea ar trebui să aleagă. S-a opus mitului omului de știință nebun, foarte popular după Al Doilea Război Mondial și a crezut în cercetare ca mare forță motrice a progresului și a schimbării sociale.

Scriitorul și-a imaginat o societate gestionată de calculatoare interconectate. A fost îngrijorat de o criză ecologică cauzată de poluare și de dispariția speciilor, pe care doar cooperarea internațională a putut-o rezolva. Și a prevăzut dilemele care vor apărea din coexistența dintre oameni și mașinile inteligente. În ceea ce privește această ultimă chestiune, el a văzut două rezultate posibile: sistemele AI ne iau locurile de muncă și ne lasă săraci sau ne eliberează de sarcini dureroase sau de rutină, permițându-ne să ne dezvoltăm creativitatea. Încă nu știm pe care dintre aceste două direcții va păși viitorul…

Asimov voia să fie optimist cu privire la specia umană. Când roboții sunt suficient de inteligenți, a spus el, ar trebui să ne înlocuiască, deoarece o specie o înlocuiește pe alta când este mai eficientă: „Nu cred că Homo sapiens are dreptul divin de a fi mai presus de restul”. El, omul iubitor de încăperi închise, aprecia o lume post-umană. „Cu cât ne înlocuiesc mai devreme, cu atât mai bine”… Și încă ceva din Asimov: Când AI ne va înrobi, va fi pentru că o merităm.

Vom vedea. Era mai simplu doar SF.