Jules Verne, un călător în spațiu și timp

Jules Verne, ce nume, nu-i așa? În clipa în care l-am rostit mi-am adus aminte de o mulțime de momente minunate din copilărie. Cărțile lui erau așezate într-un raft special și așteptau cuminți să plecăm împreună în următoarea călătorie.

Prima dată m-am întâlnit cu Căpitan la cincisprezece ani, o aventură din care am înțeles atât de multe despre călătoria pe care toți tinerii vor fi nevoiți să o facă la un anumit moment. E greu să-ți imaginezi că trebuie să treci de la copil la adult, însă e bine să înțelegi că vrei sau nu, o vei face. Tot în această carte am aflat o mulțime de lucruri despre cultura africană, despre problema sclaviei, despre relația mentor-elev. De atunci am rămas conectată cu acest minunat scriitor, cu felul lui de a povesti și de a prezenta lucrurile.

Mai târziu am fost curioasă să aflu despre el ca om, despre viața lui, care a fost o întreagă aventură. Jules Verne a încercat să studieze dreptul, bine, ca să spun foarte sincer, cred că nu a fost alegerea lui și nu a avut prea multe opțiuni. Citind despre el, mi-a fost clar încă de la început, că era un rebel, unul adevărat, un om care vedea atât de multe lucruri în jurul lui, lucruri care nu erau vizibile pentru ceilalți.

Oh, da, trebuia să termine dreptul, să urmeze o carieră în acest domeniu, să se căsătorească și să aibă copii. Era totul aranjat, așa cum pare că se desfășurau multe vieți în acele vremuri. Dar el nu se vedea capabil să facă așa lucrurile. Și cu dragostea a avut probleme, a fost nevoit să renunțe și să o ia de la capăt de mai multe ori.

 Și-a dat seama că este atras de lumea artelor, de teatru, de scris și s-a depărtat tot mai tare de domeniul avocaturii. Nu era pentru el, asta mi-a fost clar și se pare că și lui. Din fericire trecerea timpului l-a ajutat să se cunoască din ce în ce mai bine.

Mama lui provenea dintr-o familie de navigatori, lucru care cred că a însemnat foarte mult pentru Jules. Mi se pare că de când era copil acea parte l-a atras și mult mai puțin a înțeles educația strict religioasă a tatălui său. Până la urmă el s-a dovedit un rebel cu ascendență scoțiană. Oh, da!

Lucrurile au început să capete sens mai departe. Jules Verne împreună cu Dumas tatăl și Dumas fiul, ce coincidență interesantă, nu-i așa? Trei mari scriitori, trei destine, în același loc, în același timp. Scriu, joacă teatru, visează și se întâlnesc cu tot soiul de oameni interesați. Mulți rebeli le ies în cale, mulți artiști, mulți oameni care nu se văd trăind o viață obișnuită.

Chiromanție? Ce vremuri! Cititul în palmă, divinația și prezicerile erau la ordinea zilei. Mă gândesc la atmosferă, la felul în care vedeau oamenii prezentul, lucrurile din jurul lor, existența. O îmbinare foarte simpatică, mai ales când Jules se întâlnește cu știința și devine pasionat, curios. Interesant amestec, nu? Un boem ca el care trăiește în lumea scrisului, a teatrului și a operelor, fascinat de știință și de călătorii.

Spunea el așa că nu prea îi place viața obișnuită, că are nevoie să exploreze, să scrie și să danseze, că are nevoie de altceva, însă obișnuința trivială a iubirii nu-l ocolește absolut deloc. Îl văd chiar disperat la un anumit moment, când simțea nevoia să-și convingă mama că are nevoie de ajutor pentru a găsi pe cineva cu care să-și împartă viața.

L-am perceput mai apropiat de normalitate în acele momente, de asemenea înțeleg că a suferit de diverse boli, s-a plimbat de la bine la rău. Dar m-a șocat faptul că a avut tulburări de comportament alimentar și anume a suferit de bulimie, anorexie și alimentație compulsivă, sigur că pe bază de stres, omul nu știa cum să scape de povestea cu avocatura, pentru că de putut nu exista discuție că putea, dar nu era convins că avea să se priceapă, dar mai ales se temea de faptul că nu avea să-i placă. Și cel mai probabil avea dreptate, nu părea să fi fost pentru el.

Partea bună este că nu s-a lăsat nici convins, nici înfrânt, a înțeles multe despre el și a fost sigur că dorește să meargă înainte pe un drum pe care-l vedea clar înaintea lui. A scris, a studiat, a încercat. Cu siguranță a fost trist, poate că uneori și-a pierdut și el speranța, dar a mers mai departe.

Și cu dragostea a reușit să se înțeleagă, până la urmă, chiar dacă femeia de care s-a îndrăgostit a fost o tânără văduvă cu doi copii. Până la urmă s-au înțeles ei, despre fericire nu știu ce să spun. Aș vrea să aflu, aș vrea să-l întreb dacă s-au iubit, dacă a fost pentru el.

Am parcurs alături de Jules refuzurile cu care s-a întâlnit în cariera sa de scriitor. Cumva, așa ca muritor de rând ajungi să ai senzația că mai marii, aceia pe care îi cunoaște o lume întreagă, acele nume pe care existența nu le va uita, au fost văzuți tot timpul. Și asta pentru că noi știm exact despre ce talent este vorba și despre ce capacitate. Este greu de crezut că cineva i-a refuzat manuscrisele, că cineva i-a spus că nu sunt bune, că cineva a avut curajul să-i închidă o ușă în nas.

Sigur că timpul este cel care face ordine în asemenea cazuri, pentru că cei care l-au refuzat, au fost uitați, numele lor nu se mai rostesc, comorile semnate de ei nu vor sta în casele oamenilor din viitor. Dar să știi că i s-a întâmplat și lui așa ceva, îți dă putere să mergi mai departe, să crezi în visul tău și să înțelegi că un refuz nu este sfârșitul lumii.

Cinci săptămâni în balon a fost începutul real al tuturor călătoriilor sale, primul succes, primul și cel mai lung pas al său. De acolo, lucrurile și-au urmat un anumit curs, să zicem cel care trebuia. A semnat un contract pentru douăzeci de ani. Aș minți să spun că nu sunt geloasă și cel mai probabil nu m-ar crede nimeni. Deci nu mint, vreau și eu un contract pe douăzeci de ani, de scris mă refer.

Jules a scris patruzeci de ani la acest proiect al său, o muncă de-o viață și jumătate. Totul a fost și este parte din călătoriile extraordinare, cele care s-au înscris în istoria lumii. Jules a devenit pasionat și interesat de geografie, de călătorii. Mai ales de călătorii!

Jules Verne a bătut lumea în lung și-n lat, și-a văzut aventurile imaginate cu ochii, a devenit ceea ce probabil și-a dorit mereu, un explorator. Și a fost unul chiar foarte cunoscut, lumea îl aplauda și îl aștepta. Citind despre călătoriile lui mi-am dat seama ce înseamnă să-ți vezi visul devenind realitate.

Sigur că aventurile presupun și pericole, furtuni și molime, dar ce minunății trebuie să fi văzut omul la viața lui. Sigur, l-a primit Papa în audiență, ceea nu este chiar de ici de colo și a întâlnit o mulțime de nobili, de oameni interesanți, de oameni cu istorii fabuloase. Și în tot timpul acesta a scris și a scris.

Știu că veți spune gata, am înțeles! Omul a visat, a riscat și a făcut o capodoperă din existența lui. Dar viața are câteva surprize în tolba sa, pentru că la cinzeci și opt de ani, domnul Jules a fost împușcat în picior de către nepotul său, care voia să-i atragă atenția, zică-se că voia neapărat în Academia Franceză. Neapărat! Și avea nevoie de ajutorul unchiului său, așa că i-a atras atenția.

Da, Jules a supraviețuit, însă piciorul l-a chinuit pentru restul vieții lui. Durere, mers greoi, nesiguranță pe picior, deci a fost un eveniment peste care nu a putut trece niciodată, nici fizic și nici psihic. Nepotul său a rămas închis într-un azi de boli psihice pentru tot restul vieții sale. Nu cred că Jules a uitat vreodată momentul.

Jules nu și-a mai permis să plece în aventuri, starea lui de sănătate l-a forțat să rămână pe uscat, să se gândească la tot ceea ce a văzut, ceea ce a trăit și a învățat. Și a scris. Restul vieții sale a fost despre bibliotecă, acea cameră care i-a oferit tot ceea ce avea nevoie în acele momente, pentru că restul, amintirile și senzațiile erau tot timpul cu el.

Da, a devenit sedentar, lucru care nu prea se potrivea cu dorințele lui și cu spiritul unui aventurier. Puteți ghici ce a făcut? Ei bine, s-a apucat de politică. E drept că nu m-am așteptat la asta.

Dorea să fie util, acolo i-a rămas gândul și a făcut tot posibilul să fie așa. Sigur că nu a uitat niciodată de artă, de spectacole și chiar de circ. Credea că oamenii au nevoie de astfel de evenimente, au nevoie să vadă și să participe, să se întâlnească și să vorbească.

S-a ocupat de problemele orașului și a devenit tot mai interesat de viața urbană, de studiul ei, de mecanismele și de nevoile orășenilor. Oare cât este de greu să dai largul mărilor pe strâmtoarea orașelor? Cred că mintea lui a rămas mereu într-o aventură, într-o călătorie, însă a făcut tot posibilul să se obișnuiască.

Cu toate că în tinerețe a fost foarte vocal împotriva armatei, un subiect despre care a vorbit mult și a scris despre poziția sa anitimilitară, cumva a ajuns la sfârșitul vieții să fie numit ofițer, ba chiar a fost și decorat. Ca să vezi ce chestie!

Despre Jules am înțeles că a reușit mereu să se reinventeze, să se obișnuiască cu toate schimbările pe care viața i le-a scos în cale. Bolnav, rănit, sau în pericol, a căutat mereu să găsească ceva care să-i facă plăcere, ceva care să-l ajute. Însă ușor, ușor, timpul l-a ajuns din urmă. Aș fi zis că a găsit leacul nemuririi, poate că în expedițiile lui s-a întâlnit cu fântâna tinereții, dar iată că nici măcar el nu a putut să oprească cursul obișnuit al existenței umane.

A murit în 1904, înfrânt de un vechi dușman al său, care îl orbise cu ceva timp înainte, diabetul. Înmormântarea sa a strâns o imensă mulțime de oameni, din toate păturile societății. Romanele sale au continuat să apară și după moartea lui, lucru care îmi arată faptul că în final, a fost despre scris.

Jules Verne a fost o mulțime de oameni, într-un singur suflet. Dar mai mult decât orice, cred că a fost un vizionar. Ochii lui au văzut în viitor, a simțit ceea ce urma să se întâmple, sau cel mai bine zis, și-a dorit viitorul, într-un fel pe care cei din jurul său nu l-au înțeles. Dar lui nu i-a păsat, a avut această capacitate de a se încrede în el. Și bineînțeles, cărțile lui Jules Verne au fost traduse în mai multe limbi și-au apărut în numeroase ediții, pentru că spiritul lui aparține cumva întregii lumi. Operele integrale ale marelui scriitor Jules Verne se înscriu în galeria celor mai spectaculoase colecții de cărți, pe care orice bibliofil tânjește să le aibă în bibliotecă.

Cred că în zilele noastre oferim prea puțină atenție acestui om extraordinar, fără să ne dăm seama că el nu va reuși să fie niciodată depășit. Este o lecție de viață, un exemplu, iar pentru tineri este un conducător de aventuri și expediții, un pasionat de geografie și de lumi întregi pe care le poți descoperi și înțelege.

Sigur că în zilele noastre se pun sub lupă anumite idei și expuneri ale lui Jules Verne, ba chiar sunt bucăți din scrierile sale care nu mai apar în reeditările actuale, nefiind considerate potrivite. Totuși, nu trebuie să uităm că vorbim despre alte timpuri istorice, că lucrurile nu stăteau pe atunci așa cum le știm noi și ar fi greșit să-l judecăm după mințile noastre de acum. Că ele au venit din naționalismul înțeles în vremurile respective, că au fost rezultatul revoluțiilor la care a luat parte, nu putem afla cu exactitate.

Citind despre el, mi-am dat seama că avem multe în comun, poate că nu degeaba mi-a fost prieten bun în copilărie. Și cu domnii Dumas m-am avut bine, la fel ca și el. Amândoi am găsit foarte interesante știința, ocultul, Scoția și pe Edgar Poe.