Lecturi care inspiră. Cărți de citit în adolescență

Există momente în care o carte nu spune doar o poveste, ci devine un punct de sprijin pentru cititor. În adolescența mea au existat unele titluri care au funcționat ca niște ancore, dar nu în sensul metaforic al evadării, ci ca instrumente de înțelegere.

Într-o perioadă în care totul se mișca cu viteză, am găsit în câteva volume repere care m-au făcut să privesc lumea cu mai multă nuanță. Seria „Pantalonii călători”, de Ann Brashares și câteva din romanele semnate John Green nu au fost doar „cărțile adolescenței”, ci m-au încurajat să caut răspunsuri la întrebări despre pierdere, curaj și identitate.

Nu toate lecturile îți rămân în minte peste ani, dar acestea au reușit exact asta — să crească odată cu mine.

Atunci când prietenia adevărată este realitate, nu un ideal

Seria „Pantalonii călători” nu propune o rețetă despre cum să fii adolescent, ci urmărește atent cum patru fete se schimbă, fiecare în propriul ritm, fără ca prietenia dintre ele să se degradeze.

Lena, Carmen, Bridget și Tibby nu formează acel gen de grup de fete perfect. Relația lor se confruntă cu gelozii, nesiguranțe și chiar „rupturi”. Dar exact prin felul în care depășesc aceste conflicte, fetele reușesc, împreună, să construiască ceva durabil.

Ann Brashares scrie cu finețe despre experiențele celor patru adolescente: divorțul părinților, pierderea unui părinte, prima iubiri, presiunea conformării.

Elementul central al poveștii este o pereche de blugi care li se potrivește tuturor (cu toate că au mărimi diferite) și pe care și-o trimit de-a lungul unei veri.

„Într-un fel, fiecare fată purta cu ea, în acei blugi, o parte din celelalte trei,” scrie Brashares.

În carte nu este vorba doar despre magie, ci despre un tip de solidaritate autentică, în care diferențele nu erodează legătura, ci o întăresc.

John Green, un guru al adolescenților

Romanele lui John Green nu sunt comode, dar tocmai de aceea rămân relevante. Ele nu evită subiectele grele — boala, moartea, vinovăția, distanțarea— ci le tratează cu o sinceritate care nu forțează dramatismul.

Green pare să aibă un pact cu cititorul: nu te va menaja, dar nici nu te va trăda prin superficialitate.

„Sub aceeași stea” sau când metaforele fac parte din viață

„Sub aceeași stea” rămâne, pentru mulți cititori, o lectură inițiatică. Nu pentru că povestea dintre Hazel Grace și Augustus Waters este „emoționantă”, ci pentru că autoironia și umorul lor transformă fragilitatea într-o formă de curaj.

Hazel, o adolescentă diagnosticată cu cancer pulmonar, trăiește cu o claritate dureroasă: știe ce o așteaptă. Tocmai de aceea nu vrea să trăiască o viață prefabricată. Green refuză patetismul și oferă în schimb o altă perspectivă: „Durerea merită să fie simțită”, un enunț greu de digerat.

„Sub aceeași stea” este mai mult decât un roman de dragoste pentru adolescenți. El vorbește despre cum trăiesc oamenii cărora li s-a dat un timp limitat.

„Unele infinituri sunt mai mari decât altele,” spune Hazel, iar aceasta este una dintre multele replici care m-au însoțit în toți acești ani.

Un roman despre absență și imposibilitatea de a înțelege pe deplin pe cineva

„Căutând-o pe Alaska” este una dintre cele mai iubite cărți ale lui John Green. Aici nu mai e vorba despre boală, ci despre abisurile afective pe care le poartă fiecare personaj.

Miles, naratorul, este obsedat de ultimele cuvinte ale oamenilor celebri și ajunge la un colegiu unde o întâlnește pe Alaska Young, o fată intensă, imprevizibilă și „alunecoasă”. Cartea se rupe, la propriu, în două — „înainte” și „după” — iar momentul rupturii te obligă să reconsideri tot ce ai citit până atunci.

„Cum ieșim din acest labirint al suferinței?” — e întrebarea pe care o lasă în urmă Alaska și cu care rămâne și cititorul.

„Orașe de hârtie” sau când proiecțiile iau locul oamenilor reali

În „Orașe de hârtie”, un roman pe care l-am devorat într-o singură noapte pe când aveam 16 ani, John Green explorează pericolul de a transforma oamenii în simboluri.

Margo Roth Spiegelman e populară, carismatică, inabordabilă și, extrem de brusc, dispare. Quentin, care a idealizat-o ani la rând, pornește într-o căutare ghidată de indiciile pe care fata i le lasă.

Orașele de hârtie sunt, la origine, localități fictive desenate intenționat pe hărți pentru a preveni copierea. Devin, în roman, o metaforă pentru identitățile proiectate, pentru ideile fixe pe care ni le facem despre ceilalți. „Este ușor să te îndrăgostești de o idee. Este greu să vezi omul adevărat care stă în spatele ei,” spune, la un moment dat, personajul principal.

Dacă ești în căutarea unor lecturi care să te provoace, nu doar să te aline, poate ar merita să începi cu acestea.