Eugen Ionescu (Eugene Ionescu conform ortografiei franceze) se naste la 26 noiembrie 1909, in Slatina, judetul Olt, intr-o familie cu radacini romanesti si franceze, cu crezuri crestin-ortodoxe si protestante.

Etapa copilariei lui Eugen Ionescu se desfasoara in Franta, spatiu in care traieste epifania lumii decadente, corupte si neinsemnate, revelatia mortii ca final pentru tot din jur. Noua perceptie asupra lumii se reflecta in lucrarea literara, demonstrand repulsia fata de tangibil, neincrederea in comunicare, credinta ca o lume superioara, inaccesibila asteapta aproape. Ecouri ale credintei in intangibil se simt in referinte si teme ale lucrarilor sale cele mai importante.

In anul 1925, dupa divortul parintilor, Eugen Ionescu revine in Romania. Urmeaza cursuri in cadrul Colegiului National Sfantul Sava iar ulterior, studiaza literatura franceza la Universitatea din Bucuresti intre 1928-1933, calificandu-se ca profesor de limba franceza. Aici ii cunoaste pe marii Cioran si Eliade iar cei trei devin prieteni pentru intreaga viata.

In anul 1936, Eugen Ionescu se casatoreste cu Rodica Burileanu iar cei doi vor avea o fiica, Marie-France pentru care artistul a scris povesti neconventionale. Eugen Ionescu impreuna cu familia decid sa mearga in Franta, unde dramaturgul completeaza teza de doctorat. Izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in 1939, il impinge spre Romania natala unde se stabileste pentru trei ani. Cu ajutorul prietenilor obtine documente ce ii permit sa calatoreasca iar in 1942 se reintoarce in Franta, locuind in Marseille in perioada Razboiului si in Paris, dupa eliberarea capitalei.

De-a lungul vremii, opera lui Eugen Ionescu este recunoscuta si premiata national si global iar in anul 1970 autorul devine membru al Academiei Franceze.

Parintele teatrului absurd romanesc, Eugen Ionescu se stinge pentru eternitate la varsta de 84 de ani, la 28 martie 1994 si se odihneste in Cimitirul Montparnasse din Paris.

Astfel anul 1994 devine anul unei morti pe care artistul Eugen Ionescu o considera problema principala in fata careia toate celelalte sunt mai putin importante, devine perete, devine limita. Anul 1994 devine momentul singurei instrainari inevitabile, devine moment in care limitele lui Eugen Ionescu capata sens.

In anul 2009, o data cu sarbatorirea centenarului nasterii autorului, opera ionesciana a fost celebrata oficial peste tot in lume, propunere inaintata de statul roman alaturi de ambasadorul Romaniei in cadrul UNESCO, criticul literar Nicolae Manolescu. Cu aceasta ocazie, piesele absurde sunt inca o data in prim-plan, eroii mici in fata mortii prind glas pe scenele lumii, numeroase manifestari culturale si literare sunt dedicate marelui Eugen Ionescu.

Galerie foto

Opera

Desi este celebru pentru arta dramatica, piesele de teatru nu au fost prima alegere a lui Eugen Ionescu. A debutat cu scrieri poetice si critica publicate in cateva jurnale romanesti. S-au remarcat ‚Nu!’, scriere critica despre poeti romani proeminenti si Hugoliada ce cuprinde povestiri exagerate si episoade scandaloase din viata scriitorului francez Victor Hugo – prototipuri pentru temele de mai tarziu in lucrarea ionesciana precum caracterul autoritar ridicol sau falsul cult al limbajului.

Ca si Samuel Beckett, Eugen Ionescu a debutat tarziu in dramaturgie, in anul 1948 cu piesa ‚Cantareata cheala’ ce a fost jucata pentru prima data in anul 1950, opera ignorata pana in momentul in care cativa scriitori si critici reputati au proclamat valoarea piesei.

Primele si cele mai inovative piese de teatru semnate de Eugen Ionescu, numite de autor ‚anti-piese’, exprima cu o forta comica ireala sentimente moderne de alienare, imposibilitatea si inutilitatea comunicarii, parodiind conformismul burgheziei si formele teatrale conventionale. Aceste ‚anti-piese’ resping firele narative conventionale ca baza si iau structura dramatica din ritmul accelerat si ciclicitatea repetitiilor. Autorul discrediteaza psihologia si dialogul coerent, zugravind o lume dezumanizata prin personaje mecanice, conduse de ite imaginare. Limbajul este rarefiat, cuvinte si obiecte prinzand viata proprie, coplesind personajele, creand un sens al amenintarii.

Al doilea tip de piese ionesciene, cele de mari dimensiuni, exploreaza situatii dramatice substantiale, prin actiunea unor persoanje umanizate, surprinse si angoasate de ciudatenia realitatii, naive si atragand simpatia publicului.

Operele tarzii semnate de Eugen Ionescu au primit mai putina atentie in general iar scrierile teoretice sunt tentative de a corecta criticii ce au inteles prost mesajul autorului, influentand publicul. Astfel, Eugen Ionescu a articulat caile prin care a considerat ca teatrul contemporan ar trebui reformat.

Contextul literar il plaseaza pe Eugen Ionescu in pozitia de scriitor al teatrului absurd, alaturi de contemporanii Samuel Beckett, Arthur Adamov si Jean Genet. Eugen Ionescu este printre artistii ce au captat cel mai bine vacuitatea existentei, conform conceptului de ‚absurd’ definit de Albert Camus.

In piesele de teatru semnate de Eugen Ionescu, viziunea lumii se asociaza deconstruirii realului urmand reconstruirea progresiva si parodica a universului imaginar, prin implementarea elementelor onirice, insolite. Aceasta noua lume este una dereglata, proprie teatrului absurd, in care personajele penduleaza intre pasiv si agresiv. Eroul ionescian este victima distopiei coplesitoare ce il distruge dupa tentativele de a evada din spatiul ostracizant al societatii potrivnice.

Specifice pieselor semnate de Eugen Ionescu sunt procedee de creare a temporalitatii precum: accelerarea ritmului, flashbackul, anacronismul. Spatiul exterior formeaza un tablou al raului infinit in timp ce planul interior provoaca claustrare, o menghina a spiritului, o gheara ce afunda personajul in vidul atotcuprinzator.

Orfeu si paradisul pierdut, Oedip si ipostazele sale, simboluri ale casei si ale cercului, labirint si onirism creeaza ‚anti-lumi’ si ‚non-eroi’ in universul ionescian, decor si nelinistea patologica in fata Sfarsitului, a golului, a Mortii.

Nici moralizator, nici didactic, fara romantism si fara conventie, teatrul lui Eugen Ionescu este un teatru-joc ciudat si liber, sincer si curat, un fir ce inlantuie pasional si vertiginos in toate directiile. Comedie si tragedie se impletesc nemarginit iar traseul luminos merge nestiutor spre obscur si moarte.

Opera

Dramaturgie

Cantareata cheala, 1950

Lectia, 1951

Scaunele, 1952

Victimele datoriei, 1953

Amadeu, 1954

Jacques sau supunerea, 1955

Ucigas fara simbrie, 1957

Rinocerii, 1959

Regele moare, 1962

Pietonul vazduhului, 1963